de la început, fie vorba între noi, nu cred în limbajul trupului. dacă aș crede, ar trebui să explic toate acele consoane arcuite pe care le face, uneori, spinarea ta, sau strofele pe care le ascunzi în umbra aceea dubioasă de sub dealul unui sân, sau exclamațiile voluptoase ale vocalelor limbii acesteia complet necunoscute care este începutul sângelui nostru.

pentru că nu cred în limbajul trupului.

sângele îmi spune mult mai multe. cu sângele stau de multe ori de vorbă, în special când nu ești în preajmă. cu sângele am secrete, și asta încă din copilărie. nici sângele nu crede în limbajul trupului. un trup fără sânge, e un trup fără țară. și noi am stabilit că țara noastră e în găleata noastră de sânge pe care tot noi am găsit-o și admirat-o, ore întregi, pe o plajă de la Năvodari.

și, deși nu cred în limbajul trupului, coapsele tale rostesc uneori sunete necunoscute, lipsite de orice sens și, desigur, inimitabile.

și apoi mă trezesc din vis gol, în mijlocul tău, ca în mijlocul unei câmpii de piele și carne, uneori tremurândă, alteori secerată de mâinile mari ale unor bărbați frumoși, blânzi, dumnezeiești, care-ți prind părul într-o coadă lungă ce face de trei ori înconjurul Pământului, apoi îmi intră în gură și-i simt gustul de iarbă, iasomie și busuioc, și fac câțiva pași prin mijlocul cărnii tale, mă așez apoi, obosit, apăsat de mâinile unor bărbați frumoși, blănzi, dumnezeiești, care mă confundă cu pielea ta.

dar nu pot să le spun nimic, pentru că eu nu cred în limbajul trupului.

foto ©Rareș Petrișor