undeva incert, dar exact la jumătatea distanței dintre buric și coșul pieptului (acolo unde se presupune, fără nicio dovadă în acest sens, că s-ar ascunde penele triste ale tuturor cocoșilor de munte nepalezi), apăru un lac. mai întâi un lac de sudoare, apoi un lac artificial, apoi un lac de unghii și, în cele din urmă, un superb lac vulcanic. pe marginea lui, din când în când, se așezau gânduri făcute ghem: unul despre o bicicletă galbenă cu șa neagră, lungă, mult prea înaltă pentru un asemenea gând. un altul despre scrisorile pe care le pierduse exact între momentul scrierii adreselor și umezirii timbrelor cu limba. și un al treilea, gând care venea cel mai des pe marginea lacului, despre mănușile cu un singur deget, din piele maro, uitate în gușa încărcată cu cerneală a unui stilou răpitor.

lacul așteaptă în fiecare seară ploi importante, esențiale, ar spune unii, pline cu pâlnii de gramofoane din care curg sunete stâlcite, de o lichiditate îndoielnică. cu toate acestea, lacul dintre buric și coșul pieptului a devenit sursa cea mai importantă de lichidități atât pentru Fondul Mărunt Internațional, cât și pentru Banca Universală.

lacul nu posedă luciu. pe suprafața lui se vede și simte o semnificativă cantitate de fond de ten depusă cu pioșenie mai ales în zona de nord de familiile alergătorilor de fond decedați între cele două Războaie Mondiale.

un excavatorist melancolic își roade o unghie și așteaptă lacuri mai bune. un Pentagon își roade un unghi și-și plânge neputința de a traversa lacul fără ajutorul aliaților geometrici tradiționali: Cadrilaterul și Triunghiul Bermudelor. pe malul lacului își face apariția o făptură fantomatică, desprinsă la propriu din calendarele cu produse din piele fabricate la Orăștie. blana ei arată ca un lac mai mic, totuși incomparabil cu lacul apărut acum șase săptămâni exact la jumătatea distanței dintre buric și coșul pieptului.

așa și răspundea când era întrebat de când poartă lacul: sunt în a șasea săptămână de lac.

opt degete cu manichiură atentă îl pipăiau în fiecare dimineață: începeau cu malul sudic și sfârșeau exact în același loc, după nici patruzecișiopt de ore.

în lac au apărut specii noi de pești. într-o zi a sărit un crapiban, spre stupefacția tuturor celor de pe mal, direct în farfuria domnului colonel Patrustopescu. spre și mai marea stupefacție a celor de pe mal (exact aceiași care fuseseră stupefiați câteva clipe mai devreme), domnul colonel Patrustopescu a tăiat peștele în șapte bucăți perfect egale ce păreau măsurate cu șublerul și a spus, pe un ton stins, dar nu mai puțin distins: am fost șapte.

într-o bună zi, lacul se odihnea. gazele de dimineață care treceau pe dedesubt nu reușiră să cutremure suprafața. peștii, crapibani și cărăștiuci, își verificau nestingheriți pagina de facebook la un internet-cafe aproape de malul estic. diametral opus, pe malul de vest, unsprezece doamne bine își lipeau buzele cu poftă de niște cocktailuri ușoare și oftau în cor, pe acordurile unui preludiu wagnerian: ah, domnule colonel!

dar colonelul era departe, înghițind ultima bucată de pește. a șaptea.

lacul așteaptă ploile de toamnă, pline de pelicani din ale căror gușe cad vâsle tropicale, atât de necesare pescarilor din nord. în satul din coșul pieptului e sărbătoare mare: se împlinesc douăsuteșaisecișișase de ani de la moartea primarului Plomboiu, cel care a atestat documentar pentru prima oară lacul.

gândurile, făcute ghem, pleacă unul câte unul. mai ales cel la mănușile cu un singur deget. maro.

maro e o culoare urâtă, gândi lacul.

(în imagine, domnul colonel Patrustopescu. imagine recentă)