Cândva, braţele femeilor erau puternice: iscusite, mânuiau iatagane şi ucideau orice sau pe oricine încerca să le oprească. Cândva, braţele femeilor aveau ochi albaştri care nu îngheţau niciodată, nu cunoşteau ceaţa. Trupurile lor mânioase şi suple, mereu puse pe război, se arcuiau ca nişte armate de rădăcini senzuale şi ţâşneau spre inamic, retezându-i capul dintr-o lovitură.

Cândva, tălpile femeilor striveau grijile lumii. Pulpele lor ferme opreau avalanşele. Femeile aveau solzi de aur în jurul taliei, ecuatorul le trecea delicat prin buza inferioară. Cândva, femeile îşi tatuau pe piept, cu tuşul viperelor negre, duhurile neştiute. Cândva, femeile ţineau muzica atârnată la glezne, cu două noduri, în gama sol. 

Cândva, femeile ronţăiau distrate tigve de tigri, îşi frecau călcâiele cu incisivi de urs. Femeile porneau războaie de la o privire. Cândva, femeile călăreau crestele munţilor: zeiţe de piatră, putere, indiferenţă în faţa spaimei. Cândva, femeile ne învăţau cum să ucidem în şoaptă, cu tandreţe. Femeile dormeau cu rinocerii. Femeile erau cerul liber. Femeile erau toamna şi, mai ales, primăvara.

Cândva, femeile aveau dimineaţa rouă pe sâni. Părul le era singurul veştmânt şi din el cădeau, la întâmplare, fluturi, cocori, lemne de foc. Cândva, femeile aduceau ploaia despicând cerurile cu buzduganul. Când nu erau atente, din urechi le ţâşneau valuri şi adâncurile mării se luptau pentru claviculă.

Cândva, femeile doborau bărbaţii cu buzele. Iar bărbaţii, umili, le închinau poeme.

Nu e mult de-atunci.