– Să fim sinceri, să fim brutali unul cu celălalt, se înfurie brusc Marilena, îmblânzitoarea de struți de la etajul al doilea, care ocupă apartamentul de deasupra mea și care adesea, în special seara, strigă atât de puternic încât cuvintele-i împung podeaua și se agață în cădere de lustra mea model boabe de strugure de unde, vrând nevrând, timpanul meu le culege. Nu e frumos să lași sunetele să aștepte, oricât de urâte sau enervante ar fi. Așa simt eu.

Marilena e o femeie corpolentă, cu pulpe puternice, de fostă halterofilă. Marilena nu e fostă halterofilă. Dar e o femeie care poate. Descărca saci cu făină la moara de la intrarea în oraș, pe vremea când în urbe nu se construise încă nicio uzină, la începutul anilor ’80. Odată ce și-a făcut apariția uzina de anvelope, după efortul de o strălucire solară al muncitorilor constructori ai comunismului târziu, Marilena avea să fie angajată șoferiță pe un motostivuitor (corect ar fi fost manipulantă, asta scria în cartea de muncă, dar ei nu-i plăcea cuvântul ăsta; nu știa de ce, dar nu-i plăcea și basta). Înapoi, înainte, fixează dinții stivuitorului între picioarele paleților, sus, ai grijă, lasă încet, încet, gata, de la capăt. Marilena nu se plictisea niciodată. Se vedea murind acolo, în scaunul moale al motostivuitorului, privindu-l încă o dată pe Isus într-o iconiță, îngenuncheat pe muntele măslinilor, privind cerul și numai cerul, niciodată pe ea. Asta remarcase. Isus nu o privea niciodată. I-ar fi plăcut ca după ce ar fi murit, una dintre colege, mai bună la suflet, să ia o lamă sau o pensetă și să-i facă dispăruți cei câțiva perișori negri de sub nas.

Dar viața avea pentru Marilena planuri mari. Revoluția a lăsat-o șomeră. O țară liberă devine mai rea cu femeile. A observat pe propria piele. Nimic de lucru pentru o femeie solidă, credinicioasă, corectă, cu frica lui Dumnezeu.

Marilena stătea într-o dimineață așteptând tramvaiul la poarta fabricii de rulmenți unde a încercat, a câta oară?, să se angajeze. Îi căzu privirea pe un ziar mototolit. Marilena nu citește niciodată ziare, dar bucata aia presărată cu litere de plumb o chemă și o puse să facă un gest nemaifăcut: să ridice pentru prima dată în viața ei un ziar de pe jos. Apucă ghemotocul de hârtie și-și dădu seama imediat că e prea greu să fie un simplu ziar mototolit. Îl desfăcu încet, de parcă înăuntru ar fi așteptat-o cel puțin inelul de logodnă cu bărbatul vieții ei. Nelu, un brunet focos de la moară, dacă tot veni vorba de bărbatul visurilor ei. Plescăi a nemulțumire când văzu că nu e ceea ce inima ei visase: era un pui de găină mai mult mort decât viu, cu penele jumulite, rănit la un picior. Îl băgă cu grijă în sacoșa de pânză pe care scria Tropical și avea desenat un palmier aproape șters de la spălat-purtat și așteptă în continuare tramvaiul.

Astazi, Marilena este îmblânzitoarea de struți. Are unul singur, dar așa îi place să o știe lumea. A dat un interviu chiar și pentru știri la televizor. I-au făcut poze niște domni din străinătate care au zis că o s-o mai sune. I-au cerut 500 de euro, n-a avut decât 48 de lei în sertar. Buni și ăia, au zis străinii, au plecat și n-au mai sunat-o.

Pe struț îl cheamă Nelu. Știu povestea asta chiar de la Marilena, îmblânzitoarea de struți de la etajul al doilea. Când Marilena vrea să vadă un serial, îl ia pe Nelu și-l bagă cu capul într-un cazan cu nisip. În fiecare zi, nisip proaspăt de la șantierul de pe Calea București unde se construiește un bloc cu 26 de etaje, mi-a explicat Marilena.

Marilenei i-ar plăcea să se mute acolo. Se și vede, câteodată, locuind la ultimul etaj cu Nelu, privind cum se stinge soarele în oceanul de betoane, ea visând inelul de logodnă, el, un măr copt și un apartament mai mare.

În fond, struții nu sunt chiar așa de violenți, zice Marilena, aranjând cu grijă la uscat pe fereastră prosopul cu pisici cu funde roșii.

foto ©Rareș Petrișor