nopțile ni se ridică umbrele de pe rânduri cuvinte goale umblă despuiate prin camere trecând prin pereți fără niciun fel de delicatețe se răzbună pe tăcere violând-o repetat cu mădularele lor noduroase sub ochii neputincioși ai poliției gândurilor care o iau razna și se lovesc necontrolat până când le țâșnește sângele prin pori gândurile noastre spongioase care aparent absorb totul până când degetele invizibile ale unui chin diurn încep să le strivească scoțând tot ce e mai frumos și mai gri din ele

începem să ștergem grăbiți trecutul astupăm toate găurile prin care pământul de altădată mai respira și adormim spre dimineață învinețiți de spaimă tremurând la gândul că umbrele ar putea să nu se mai ridice niciodată