când m-am trezit cearșafurile luaseră deja foc stăteai pe marginea chilei cu un picior atârnându-ți în apă ca o cârmă boantă cu celălalt picior ancorată pe fundul mării unsprezece (poate erau mai mulți, nu-mi aduc bine aminte) rechini cu nasul înfundat ciupeau algele care-ți crescuseră pe gambă mi-ai zâmbit palid neutru ca și cum nu te deranjau flăcările ca și cum marginea chilei era cel mai firesc loc în care puteai să fii cu un picior ancorat și cu fruntea în flăcări

și ei, ei cine sunt m-ai întrebat arătând către două corăbii de catifea indigo care se îndreptau vertiginos spre noi nimic ți-am răspuns sunt doar niște trupuri care vor deveni curând fotografii ai plescăit mulțumită apa cu piciorul mai scurt ai strâns puternic chila în brațe până i-a stat inima-n loc și m-ai îmbiat să-mi amestec apa din pahar cu o vâslă părul îți ardea liniștit trosnind un pescăruș înghețat te-a binecuvântat pentru acest cuptor așezat în calea către propria-i inexistență ai început să-mi împletești o vestă din algele lăsate uimitor în viață de cei unsprezece rechini răciți

în fond, și noi suntem niște fotografii mi-ai zis subțiindu-te între degetele mele nu mai auzeam nimic din tine cearșafurile în flăcări se terminau brusc prost tăiate la marginea fotografiei 9 pe 13 aveai un zâmbet palid neutru ca și cum nu te-ar fi deranjat văpăile astea incomplete ai început să te învârți cu furie în jurul propriei axe până te-ai făcut din nou dimineață apoi în jurul meu până te-ai făcut vara aia splendidă în care am învățat amândoi cum se face supa de rechin

două corăbii au încremenit amenințătoare într-o fotografie una sparge un val imens ca de sticlă se zăresc staturile neînfricate ale cuceritorilor nimicesc cu armele lor liniștea pe care mi-o dădeau picioarele tale ieșite din cearșafurile în flăcări și apoi mor și ei zâmbind rușinați după crimă ca niște ștrengari care au spart un geam cu praștia

mi-e frig mi-ai zis și am mai pus pe tine un cearșaf în flăcări