actul I

din spate se aude deja respirația gâfâită a controloarei lipită peste o voce spartă ciobită de munți de țigări Snagov apoi Winchester și mai nou Kent light i-a părut rău când au dat faliment fabricile românești de țigări carpata de Sfântu Gheorghe snagovu’ de export acum sunt numa’ gunoaie n-am bilet stimată doamnă am compostat o bucată de piele de arțar știți sunt extrem de bolnav nu se vede?! mă mir tocmai mă duc să-mi fac un transplant de piele la clinica domnului doctor Vernilescu e celebru da nu nu am bilet nu mai strigați la mine da mă dau jos dar mai întâi priviți bucata asta minunată de piele de arțar o să mă vedeți pe stradă și o să vă pară rău că ați amendat un arțar atât de bolnav

jumătate dintre pasagerii din autobuz oftează. ceilalți privesc atent scena peste ramele unui singur pasager care poartă ochelari.

bine cum doriți îi spun și-mi scot din buzunar opt copii flămânzi s-o impresionez cu unul dintre ei o și lovesc peste frunte după care-l bag înapoi în buzunar ca să uite totul pielea de arțar începe să tremure din cauza situației

autobuzul se oprește undeva în câmp. o parte dintre pasageri coboară; ceilalți rămân agățați de ramele pasagerului care poartă ochelari.

nu am nici studii superioare nici inferioare nu știu cum sa va zic nu vreau sa jignesc pe nimeni sunt un simplu bolnav care se duce la un transplant de piele acasă mai am doar o cratiță cu niște tocană de salcie pe care-am făcut-o acum trei zile și-i mai am pe ăștia mici

și arăt spre cei șapte copii mai puțin cel ascuns repede în buzunar

pe care-i iubesc ca pe ochii din cap dar nu aveți ochi țipă ea mă pipăi da aveți dreptate nu mai am ochi totul a început cu un incident în parcul de Nord când l-am lovit cu crengile peste genunchi pe un ofițer de securitate au venit și mi-au retezat trunchiul cu securile nici nu mai știu pe unde-or fi ajuns ochii cineva iscusit o fi făcut din ei o scrumieră

cade cortina. sfârșitul actului I.

actul al II-lea

nu mai e nimeni pe câmp în afară de controloare, pasagerul cu ochelari și de mine

vreau nu vreau tot vă amendez și-mi întinde o bucată de hârtie o pipăi recunosc pielea Laurei fetița de care m-am îndrăgostit în școala generală numai ea avea celuloza asta distinctă se-mbrăca mereu în pantofi de nuc și pe cap purta coroane de castan avea picioare subțiri mestecănii și toți băieții cădeau în mugur după ea de unde aveți hârtia? ce stupid

călătorul cu ochelari se albește la față și se prăbușește. mă apropii de el, îngrijorat.

îl cunoașteți? o întreb da vag mi-a împrumutat cândva o secure era mare criză își amintește ea nici măcar Snagov nu se mai găseau se întâmpla să mă culc cu cine se nimerea pentru un kil de castane sau doi saci de hârtie acum cine-și mai aduce aminte de vremurile alea niște hoți toți e tatăl celebrei pianiste Laura Lemnescu dar nu aveți de unde s-o știți

pielea mă doare brusc atât de tare, încât încep să trosnesc.

pot să vă ofer o creangă mai proaspătă numai să mă lăsați mă așteaptă doctorul Vernilescu e târziu și toată situația asta nu pot să accept am semnat niște clauze de conduită sunt controloare respectabilă atunci mi-am înfipt un ciot secret în ea nu s-a așteptat a fost atât de surprinsă că a rânjit buzele au lăsat să se vadă cele două securi bine întreținute tăioase sclipitoare dintr-un oțel destul de scump semn că femeia se antrena cel puțin de câteva ori pe zi

controloarea și pasagerul cu ochelari sunt întinși în poziții nefirești unui sfârșit. eu îl aștept totuși, din moment ce autobuzul a rămas fără combustibil. motorul horcăie, mai tușește de două ori, apoi se stinge.

cade cortina.

foto ©Rareș Petrișor, 2012