de fiecare dată când privirea trece pe lângă mânerul ferestrei se oprește în munții de peste mare, aude, nu știe ce aude, par sunetele mai multor zile amestecate, mai multor ani, poate, foarfecele unui grădinar, ciocanul pneumatic al echipei de intervenție, papucii târșâiți ai vecinului (sau vecinei) de deasupra, țipătul copilului din spatele uneia dintre ușile de pe palier, acum crescuse, e flăcău în toată regula, ceasul electric triunghiular, imitând o piramidă (poate chiar pe a lui Mikerinos, nu știm, de fapt, ce a vrut artistul), frâna bruscă a unei mașini, o înjurătură, suportul de periuțe de dinți care cade zgomotos pe gresia băii doamnei Strapinski, vuietul grav, ca al unei balene plutitoare, făcut de avioanele care decolează înainte de 5 dimineața, bâzâitul unei motorete care se chinuie să-și urce stăpânul dealul,

dar și sunete din alte părți,

bicicletele care cad ca niște soldați sub rafalele de vânt ale Amsterdamului, dăngănitul rotund al clopotului de double decker, vântul cimitiresc care suflă peste Tian’anmen, trosnetul discret al măslinilor care se tot usucă în Orient, voma unei mitraliere în Kosovo, clincănitul vesel al veselei de dimineață prin hoteluri, zgomotul liniștitor, indescriptibil, al unei sutimi de secundă strivită organic și metalic de declanșatorul camerei de fotografiat,  bolborositul subțire al bulelor în sticla de apă gazoasă proaspăt deschisă, șoapta fluierată a ierbii înalte de pe dealul din Covasna,

mereu, când privirea trece de munți și se oprește în mânerul ferestrei, oval, ceramic, alb, care țipă ca fiul cel mic al unui șantier naval de fiecare dată când e răsucit

foto ©Rareș Petrișor