noi

noi mereu ne certăm când vine vorba de sfârșituri tu vrei mereu foarte mult sânge eu vreau să joc într-un film mut să fiu în luminile orașului pe trotuarul de vizavi când Chaplin primește floarea apoi să vină un tsunami sau un cutremur sau niște islamiști extratereștri să ne ținem strâns de mână fiecare gândindu-se la altceva poate chiar la altcineva să sfârâie laserele pe lângă noi să ne reteze bucăți din haine să vadă toată lumea că e totul adevărat poate chiar o bucată din pulpă apoi să începem o discuție inutilă despre călătorii diete și filme să înfigem cu atâta putere parul naivității noastre încât lumea să reînceapă să se învârte după cum vrem noi chiar și așa sfârșită

noi

noi nu suntem în stare să ne bucurăm de un sfârșit al lumii ți-ai făcut atâtea planuri ți-ai pus rochia neagră eu mi-am lustruit pantofii cu scuipat cum n-am mai făcut din liceu și am stat peste zece minute sub duș ceea ce n-am făcut niciodată dar m-am gândit la dracu’ s-ar putea să fie ultimul duș am umplut un castron cu cireșe coapte un termos cu cafea niște antivomitive (pământul ar trebui să se contorsioneze și ție ți-e rău în curbe) dar nu tu ai ținut neapărat să ne certăm de la nu știu ce rahat și n-am apucat să înfigem bine parul naivității așa că iar ne-am luat după alții și ne-am tras-o rece mecanic obligatoriu fără să simțim cât de spectaculoși suntem când suntem priviți sfârșindu-ne

noi