îmi amintesc de mine când nu îmi aminteam nimic

când palmele mi se umpleau de piei și tremur și apoi mi se umpleau de gol

când oasele mi se frângeau sub trupul greu al neputinței doar ca să renasc mai puternic

când iarba mirosea a stele și cerul mirosea a femeie

când buzele îmi cădeau la întâmplare în alte buze care cădeau în gol peste marginile corpului meu iluzoriu

când mă strângeau zeci de oameni tare de mână până când deveneam nisip

când reușeam să spun cu exactitate cum va arăta viitorul în care nu-mi voi aminti nimic

în afară de această frântură de amintire

un ciob care s-a rătăcit pe o stradă căzut dintr-o mașină de gunoi

dimineața, când ridurile trotuarelor încă aburesc

eu care nu-mi mai amintesc nimic

decât mușcătura dinților nu știu cui

decât înjurătura mamei nu știu cui

decât pumnul prietenului nu știu cui

/și

foarte probabil

dar deloc sigur

niște sânge pe buze

fie de la pumn, fie de la un sărut/

decât foșnetul copacilor ca niște rochii discrete la un bal unde nu am dansat niciodată

decât umbrele norilor din care cădeau coapse de femei

uneori chiar femei întregi

și pur și simplu nu apucam să ajung de la una la alta înainte să le văd sfărâmându-se

exact cum am căzut și eu din mașina aia de gunoi

dimineața, când ridurile trotuarelor încă aburesc

Foto (C) Rareș Petrișor