– Aveți de făcut vreo declarație? întrebă polițistul, după minute bune de tăcere care tăia camera în două.

– În ce sens? se miră domnul P. Poate părea logic ca atunci când te afli într-un birou de polițist pe care îl mai și vezi pentru prima oară să te gândești că urmează inevitabil să dai o declarație. Dar logica asta nu funcționa pentru domnul P.

– Nu îmi puteți solicita o audiență, iar apoi să așteptați în tăcere ca și cum eu aș fi vinovatul…

– Toți cei care cer audiență sunt vinovați? se miră din nou, de data asta mai accentuat și mai vizibil, domnul P.

– Mai mult sau mai puțin… Hm, cu toții suntem într-un fel vinovați, continuă polițistul, făcând pe filozoful.

– Îmi pare rău, nu credeam că se va ajunge aici… Scriu eu sau notați dumneavoastră? Polițistul înclină din cap, semn pentru domnul P. că va trebui doar să vorbească. Omul legii scoase un teanc de coli albe, le netezi apăsat deși erau perfect netede – gest reflex care nu trecu neobservat de domnul P., verifică două trei pixuri dintre care îl alese pe cel care cerea cel mai mic efort la alunecare, apoi semeți un pic bărbia, inspiră rapid, teatral și cu efort până-i clincăni insigna lovindu-se de propriu-i ac de siguranță și trecu definitv în partea cealaltă a camerei șuierând:

– Vă ascult.

– Da, notați, spuse domnul P., complet nepăsător în fața jocurilor spațiale ale respirației și intonației polițistului.

Proces verbal

Data: 6 aprilie 2011

Declarant: domnul P.

Martor și înregistrant: Polițistul

“Am sesizat ceva în neregulă încă de acum câteva luni: mă trezeam noaptea în strigătele ei groaznice. Sunt o grădină, sunt o gradinăăă, țipa. Și vă rog să mă credeți, domnule polițist, chiar era o grădină. Pământul ei îmi intra deseori în gură, pomii ei mă umbreau sau mă sprijineau când veneam obosit de la serviciu – știți că lucrez la căile ferate, nu? dacă nu, puteți nota și asta… Mă afundam în carnea ei moale, răcoroasă, îmi știa sănătatea după ritmul anotimpurilor, mă învelea în nămol toamna, îmi umplea gura cu struguri, nările cu sufocantul miros de liliac, îi număram amândoi tulpinile fragile de grâu verde, apoi galben, mă ruga s-o pieptăn noapte de noapte până reușeam să adunăm saci întregi de porumb, săpam în carnea ei până la oase căutând cartofi, îl descopeream acolo pe dumnezeu, dănțuiam cu toți trădătorii istoriei, chefuiam cu toți morții noștri dragi, dar și cu viii, domnule polițist, pentru că grădinile nu sunt ceea ce credeți dumneavoastră. Grădinile nu acoperă lumi de orbi, morți, râme, viermi și tot felul de creaturi pe care le credem cumplite, oribile, doar ca să hrănească din carnea lor minunățiile la umbra cărora ședem, din care mâncăm, sau mai știu eu ce. Nu, domnule polițist. Eu dorm într-o grădină nopate de noapte și pot spune că este o făptură minunată mai ales în străfunduri, acolo unde poate ne-am aștepta să găsim diavoli fierbinți. Nu, ei îi curge prin vene apă rece de munte, măduva ei e din iarbă și petale, prin stomacul ei pământiu zboară fluturi delicați, dantelați care pur și simplu nu vor să moară.

Dar m-am obișnuit cu asta; îngrozit la început, cu timpul mi-am dat seama cât de minunată este. Dar apoi a apărut altceva, mai înspăimântător. Mă deștepta iarăși nopțile urlând ca o nebună sunt un nor, sunt un noooor! Am încercat s-o liniștesc, punându-i mâna pe frunte, dar mâna mi-a cazut în gol sute și sute de kilometri în secundele în care mă dezmeticeam și realizam că… pluteam deja în timp ce realizam că pluteam. Înțelegeți, domnule polițist? Chiar era un nor! Și, cerându-mi scuze pentru asemenea detalii care v-ar putea face să vă jenați, domnule polițist, era un nor carnal, dacă vă puteți imagina așa ceva. Simțeam apăsarea ei pretutindeni, pluteam fără să știu încotro, până unde, fără să simt lumi deasupra sau dedesubtu-mi. Nu se mai vedea nici măcar grădina de noaptea trecută, nu mă mai vedeam nici pe mine. Dumneavoastră credeți în continuare că norii sunt undeva între un alb și gri. Nu, domnule polițist, sunt orice în afară de alb și gri. Sunt verzi, sunt grena, sunt galbeni, roșii, negri, în ei cresc oameni, oameni ca dumneavoastră – nu mă întrebați cum au ajuns acolo, așa cum nu știu cum am ajuns nici eu în fața dumneavoastră – câini, cai, mâțe cu coada zburlită, sunt trotuare, cafenele, cinematografe și toate astea se schimbă dacă stai să te gândești câteva secunde. Cazi în gol fără să le mai poți vedea sau simți. Cazi într-un alt nor, desigur, dar n-aș putea să vă spun cum e în alt nor. Eu știu să vă povestesc numai despre norul care mă trezește noapte de noapte.

M-am obișnuit și cu asta. Dar ceva și mai neobișnuit…”

Predat procesul verbal domnului Sublocotenent la ora 11.48

Semnat de predare: Polițist

Semnat de primire: Sublocotenent

Semnat de autenticitate: domnul P.

– Haideți, domnule, că poliția n-are timp de prostiiile astea! răcni sublocotenentul, dându-i de înțeles mai mult decât evident domnului P. că e cazul să plece.

Polițistul își încheie gânditor nasture după nasture, netezindu-și pijamaua cu un gest reflex, gândindu-se la declarația domnului P. Se întinse lângă nevastă-sa și tăcu. Liniștea tăia patul în două. Femeia îl atinse cu un genunchi în pulpă și-i spuse, cuminte:

– Măi omule, mâine neapărat să săpăm grădina.

Polițistul își vârî o mână sub ceafă și începu să aștepte norii.

(foto ©Rareș Petrișor, 2011)