– Bună seara, şuieră cu o voce aspră, aruncând spre mine respiraţia îmbibată de alcool ieftin şi tutun netratat. Pe umeri purta faimoasa blană de crocodil care ascundea nişte umeri puternici şi laţi. Când era tânăr, femeile obişnuiau să spună că are umerii din Tatra (munţii, nota viitorului traducător) până-n Anzi. Poate chiar aşa şi era. Îşi zvârli pe podea pumnalele împletite din cea mai fină şi tăioasă pânză de Damasc, ca şi cum se simte suficient de în siguranţă şi fără ele. Mii de tâlhari s-ar fi sfâşiat între ei pentru cuţitele astea. Mă străfulgeră şi pe mine imaginea lui întins la pământ cu moartea rânjindu-i pe faţă – eu bucurându-mă de temutele pumnale pentru tot restul vieţii. Lucitoarele lame, înfipte în colţi uriaşi de păianjen, redutabile arme la rândul lor, aveau o poveste cel puţin la fel de cunoscută cu a musafirului meu neînfricat. Se spune că le-a dobândit după ce a spintecat nouăsprezece burţi de stejar la strigarea unui prinţ întunecat care domnea peste mări şi ţări. Mările şi ţările se opreau în pădurea asta a stejarilor imenşi care trebuia, cum necum, doborâţi. A fost singurul care s-a încumetat şi, după aproape patru veacuri de luptă – pentru că altfel eroul nostru n-ar fi erou, nu-i aşa, dacă n-ar flirta cu veşnicia, a biruit, primind recunoştinţa prinţului şi cele două pumnale. Am venit după corăbii, tună bărbatul, lăsându-şi expiraţia să calce apăsat pe ultimul cuvânt, ca şi cum eram complici.

Faptul că erau la mine corăbiile nu prea mai era un secret pentru nimeni. M-au văzut trăgându-le în port cel puţin două cete de cărăuşi. N-am avut niciun chef să le cumpăr tăcerea cu nenumărate sticle de rom, m-ar fi turnat oricum. Ştia tot oraşul. Ştia dentistul când mi-a schimbat un incisiv şi mi-a făcut cu ochiul ca ultimul borfaş, ştia cioclul care mi-a prins tandru cotul în palmă la înmormântarea bunului meu frate (un mare porc şi curvar, de altfel, un laş şi un hoţ şi criminal, pe deasupra), ştia bărbierul – n-am avut nicio treabă cu el, dar se vedea pe el că m-a citit. Ştiau copiii, bătrânii, călugării şi toţi borfaşii.

– Cât vrei?

– Numai una e de vânzare. Pe celelalte două le ţin pentru mine. Cu una vreau să car la primăvară nişte gazele, iar cu cealaltă nişte tunuri de bambus pline cu fasole păstăi şi cafea semigrunjoasă, pură şi graţioasă ca un prunc de mameluc. Am tot felul de comenzi, de altfel, de la covoare ţesute manual de tigri bruneţi din Alaska, pâna la mandoline de frasin cu corzi elastice ca o balerină din Murmansk. Nu am cum să ţi le vând, i-am zis şi l-am văzut cum îşi încordează umerii ca pe nişte animale năpraznice şi turbate, i-am văzut jugulara umflându-se mai tare decât Dunărea pe vremea musonului, sau dragostea pe vremea holerei. Ochii începură să-i joace malefic în orbite o piesă de Ionescu (sau de Beckett? absurd, oricum). Degetele trozneau strângând cu putere de fiere înăbuşită în miere cu mere, bere şi plăcere. Lucurile începură s-o ia razna. Pe nări îi ţâşniră patru demoni care urlau cât îi ţinea gura suntem campioni balcanici la şah şi îşi loveau ţestele cu pioni şi regine până le dădea sângele. Braţele i se crispară şi le crescură spini ca într-un film prost, barba îi căzu brusc, dând o gaură imensă în podeaua mea adusă în cârcă (şi neplătită) tocmai din Persia şi lăsându-i chipul mânios stâlcit într-un fel teribil de caraghios, ca al unui copil constipat.

– Numai una. Vrei, bine. Nu vrei, am muşterii. Şi a pleznit. M-au lovit bucăţi întregi de continente, mi-a zgâriat tâmpla (nimic serios, din fericire) un colţ de Africă, turme întregi de bizoni, elefanţi, mustangi, antilope, zebre, oi mi-au sfărâmat oasele (nimic îngrijorător, totuşi), molime, urgii, cutremure mi-au smuls inima din piept, o aşchie din tibia dreaptă mi-a zburat până-ntr-o piatră din Colosseum, sângele lui mi-a degerat degetele (din fericire aveau să renască primăvara următoare sub forma unor splendide violete), capul lui m-a izbit atât de puternic în stomac încât a trebuit să-mi cedez organele şcolii din de pictură din Amsterdam, să facă hărţi din ele.

Pumnalele… nimeni nu ştie unde-au dispărut. Corăbiile mi le-au devastat şi prăduit. Mai marii portului au decis să facă din lemnul lor o biserică şi-o judecătorie nouă. Tot ce trebuie unui oraş de tâlhari. Fără spitale. Fără mântuire intermediară.

Sau poate le-au scufundat. Încă mă gândesc la pumnale. Cândva, din blana de crocodil a bărbatului care m-a vizitat în seara aia o să-mi fac o umbrelă. Din Tatra până-n Anzi.