ți-am prins în păr pentru a nu știu câta oară o agrafă lichidă din ploaia de azi-noapte străluceai ca un fulger numai când voiai tu numai când fricțiunea dintre lumile noastre devenea insuportabilă pentru a nu știu câta oară ți-ai dat agrafa jos stropindu-mă pe picioare am așteptat să ni se usuce cuvintele apoi ne-am bălăngănit pe balustradele tuturor balcoanelor tuturor blocurilor din lume ne clătinam cu viteza luminii ne unduiam luminos în hăuri în care nu aveam rău de adâncime pentru că nici nu știam cine suntem și părul tău a început să curgă pe lângă noi vedeam oameni de toate vârstele dezbrăcându-se și înotându-te ți-am prins pentru a nu știu câta oară niște munți la șolduri îți stătea bine cândva cu zăpada peste coapse și mi-am adus aminte azi-noapte că m-ai rugat să nu mai strălucim ca un fulger că

avem și noi o vârstă

mai bine ne bălăngănim cuvintele prin balcoane printre biciclete prăfuite și borcane lipicioase cu murături așteptând o ușă întredeschisă să năvălim ca niște pești zburători flămânzi în casele lor să râdem de fotografiile lor de nuntă așezate evlavios la mijlocul patului nederanjat de gemete de cel puțin douăzeci de ani să ne hrănim cu pustiitoarea tăcere din sufletele posesorilor de balcoane cu balustradă peste care ploaia trece fără să lase urme morții mă-tii cu tunetu’ mă-tii să-i privim cum se sperie și apoi să ne învelim coapsele cu zăpadă să ne aruncăm în hău cu viteza luminii unduindu-ne grațios ca să ocolim totuși oamenii de toate vârstele să luminezi când vrei tu dar mai ales când lumile noastre fricționează și se tac una pe cealaltă

foto ©Rareș Petrișor