tu

care mi-ai spart timpanul cu umărul tău care șușotește încoace și-ncolo într-un groaznic du-te-vino val după val curățându-mă de cuvinte grele care mă apăsau ca niște alge grele chiar aici în spatele urechii unde n-am lăsat nici măcar armatele Romei să intre în umbra mea sacră în virginitatea ultimei mele tăceri

tu

care m-ai ținut cu ochii-n soare până mi-au apus toate cărările pe care le credeam luminoase pe care mă rătăceam cu nimfe zburdalnice pe care încercau în zadar să-mi învețe sângele pe de rost cărările mele care păreau să mă țină atârnând prin viață cu firele lor incandescente rodul pântecelor unor păianjeni solari cărări care mă mistuiau pentru că pur și simplu nu mă știau

tu

care ți-ai amestecat bine păru-ți prin degetele-mi ca să știe pielea mea ce gust are praful tău ca să vadă ochii orelor mele trupurile nude ale micilor și fragilelor tale drame pe care începusem să le recităm amândoi în special dimineața când curățam trotuarele orașelor pe care nu le-am văzut niciodată de pe partea asta a patului

tu

care te rugai în fiecare dimineață în fața unei cruci din carne să nu fiu dumnezeu să poți să mă lași să poți învăța și altă credință să-ți poți zdreli coatele și genunchii și prin alte temple să poți mirosi și a altă rugăciune crudă trufașă să poți aștepta tremurând și alți bine-cuvântători să adormi ca mereu mișcată încet val după val într-un leagăn de sunet ascultând cum oasele lor pârâie pe sub pielea ta cum viețile lor fumegă a moarte peste pânzele ce-ți acoperă nopțile transparente și nesătule

să mă ții la curent cu vremea dintr-o altă revelație

foto ©Rareș Petrișor