trenul străbate taigaua șuieră ca un samovar nărăvaș estul m-a învățat să mușc din frigul tăcerii să-i șuier sudălmi la ureche ca și cum aș iubi-o să mă prefac că sunt tot din sânge fierbinte sâmbăta e o zi numai bună să spargi lemne pe sânii tari ai femeilor din est să ne pierdem în albeața pielii lor ca și cum ne-ar ninge carnea lor lama ascuțită neagră a trenului îmi străpunge ziua trupul din care se scurge încet viața îmi stă la picioare tot ce credeam că e demn sau frumos arată zbârcit îmbătrânit fără rost se zbate luptându-se cu pumnalul care încă șuieră pumnalul de care sunt agățați toți negustorii de blănuri gonind prin taiga tânjind după femeile cu sânii tari pe care spargem lemne toți cei care am rămas acasă să păzim cu prețul propriei tăceri albul cărnii siberiene am rămas să-i șuierăm sudălmi la ureche ca și cum am iubi-o lemnele se sparg și cad pe coapsele lor încordate goale aburinde de iepe înfierbântate de atâta închipuit și așteptat

trenul îmi taie ziua și-i lasă o cicatrice urâtă metalică într-o sâmbătă numai bună să mori gândindu-te ce frumos arăți așa zbârcit îmbătrânit la picioarele vieții care sparge lemne pe pântecul femeilor din est