Nu știu cât am stat așa. Poate câteva secunde, poate câțiva ani. Absența realității îți face viața nemăsurabilă. Ești mai bătrân decât un bătrân. Mai tânăr decât un fir de praf. Mai rău decât un trăznet. Mai bolnav decât un cancer. Știi toate astea, fără să le poți verifica. Nici nu are rost să le verifici, pentru că nu există nimeni căruia să-i spui ce-ai descoperit. Ești singur într-un ocean de nimic. În care orele nu înoată într-un sens sau altul: orele nu există.

Lumina se aprinde și se stinge. Nu știu cât stă aprinsă și cât de mult durează întunericul. O femeie îmbrăcată în alb, probabil asistentă, se uită la mine, pare să-mi vorbească, îmi zâmbește, pleacă, se stinge lumina. Realitatea e absentă. Nu pot întinde mâna după nimic. Nimic nu-mi spune nimic. Rama de metal a patului poate fi foarte bine din lemn, sau din apă: n-aș face diferența. Nu-i simt consistența. Nu-i simt existența. Patul va dispărea odată cu mine, într-un sens sau altul al inexistenței. Asistenta, femeia în alb, va mai vorbi un pic despre mine, apoi își va pregăti și ea un pat. Din lemn, din metal, sau din apă: nu va face nicio diferență. Acolo, va povesti cuiva despre mine care, la rândul lui, mă va ține minte puțin. Câteva secunde, Sau câțiva ani. Nu va ști, pentru că realitatea îi va fi absentă. Va aștepta pe un pat să nu mai apară nimeni, ca să mă poată uita.

Să mă odihnesc. Câteva secunde, într-un pat de apă. Lumina dispăru din cameră, dispariție însoțită de un sunet metalic. Femeia în alb trase ușa după ea, fără să pot întinde mâna după ea.

foto ©Rareș Petrișor