– I think this is your coat…

– I’m really sorry, but I don’t wear cities on my shoulder, said Olga, discretely shaking her shoulder blades, but not discrete enough for the purple butterflies flock gathered quietly, like a velvet army on her shoulders. Hang with tiny feet, shaking with all of their bodies, the fluffy butterflies were vibrating with her melancholy moods, affectuously sticking to her light colored shirts withe any smile attempt, arching their mobile endings like old watches springs when they heard music. Wagner, in particular, serious, sumptuous and triumphant, warrior, a lethal tornado.

– Funny enough, I would have sworn it was yours, he tried again. Look – and pointed to the coat collar, where a few remnants of a pagoda had gathered, it is likely that you have left them from a trip in China…

– Step on the the bus with me, she answered, distracted, and grabbed him by the hand in a liquid like, warm hook-up. Bus number 88, like some butterflies which don’t vibrate at all. You have two tears in your eyes, she said, and he handed him a coconut to put it under his forehead, so that the tears can perfectly and vertically fall, like a proper palm tree would do. You have some very beautiful tears, mister …

– Victor. Victor. My name is Peter, actually, but now Victor just seems nicer, he replied, flicking his tears to the left and right. One of the tears noisily broke the right contact lens of a contracted accountant who exclaimed A Fuckyou New Year!

– Victor… I like Victor, said Olga, holding a bus handrail which got rose hair on the neck, in pleasure. Two elderly ladies at the vegetable age, and comfortably situated in the rear seats, were fake singing очи черные, with protruding black eyes hanging imperially, bloody, besides their frantic bodies.

– Oh, I love Russian music!, Victor exclaimed, letting nine wine barrels escape from his hands, yet not enough for all passengers to taste it. Have just a little, it’s the wine of the Lord. The wine of the Lord Driver.

– No, it’s not my coat, she remembered, spotting the fractured right foot of Eiffel Tower, right in the mid tibia, on the fine material. No, it’s really not, and I would like to say I never make love on the carpet. I find it grotesque. All that misses is a plastic brush and a bowl of vinegar, really.

– Yes, I totally agree, he said, the military should be abolished. We should make paper wind mills out of caps, and nudist tents out of uniforms. In addition, I always liked how the word Ukraine sounded like. It’s brutal, primeval. Phallic. I am glad in a way that you have not spotted your coat with Kiev, he said and smiled but his smile hit a moon-struck passenger who got the time to say, before hopping of, “Thanks, I’ll be looking for you”.

– But it’s not even mine, hissed Olga, a little irritated. Mine was only Alexander the Great. No horse and no other jokes, please. I do not wear overcoats, and in the same instant she handed him a supermarket bag. Inside, he admired for a while her naked breast which had looked, in its turn, with it’s one pink, healthy eye.

– I believe you, what can I say. But I swear …

– Let’s hop off, said firmly Olga, smashing his soul with her scented skin. Let’s all hop off.

*

– Cred că pardesiul ăsta e al dumneavoastră…

– Îmi pare nespus de rău, însă nu port oraşe pe umeri, spuse Olga, scuturându-şi discret omoplaţii, dar insuficient de discret pentru turma de fluturi vișinii strânși cuminți, ca o armată de catifea, pe umerii ei. Agățați cu picioarele minuscule, tremurând din corpurile lor pufoase, fluturii vibrau la stările ei melancolice, se lipeau afectuos de bluzele de culoare deschisă la orice tentativă de zâmbet, își arcuiau sfârșiturile mobile, ca niște arcuri de ceasuri vechi, când auzeau muzică. În special Wagner, grav, somptuos, triumfător, răsboinic, ca o tornadă letală.

– Curios, aș fi jurat că e al dumneavoastră, încercă el din nou. Uitați – și arătă spre gulerul pardesiului, unde erau strânse câteva resturi de pagodă, e foarte probabil să vă fi rămas asta de la călătoria în China…

– Urcați cu mine în autobuzul ăsta, îi răspunse ea, distrată, și-l apucă de mână într-o împreunare lichidă, caldă. Autobuzul 88; un număr ca niște fluturi care nu vibrează la nimic. Aveți două lacrimi în ochi, îi spuse, și-i întinse o nucă de cocos să și-o așeze sub frunte, astfel încât lacrimile să-i cadă perfect vertical, așa cum se cuvine în cazul unui palmier veritabil. Aveți niște lacrimi foarte frumoase, domnule…

– Victor. Victor. Mă cheamă Petru, dar acum pur și simplu mi se pare mai frumos Victor, răspunse, aruncând cu lacrimi în stânga și-n dreapta. Lacrima din dreapta sparse cu zgomot lentila de contact a unui contabil contractat care exclamă: La dracu’ și la mulți ani!

– Victor, îmi place Victor, zise Olga, prinzând o bară de susținere din autobuz căreia i se sculă părul pe ceafă de plăcere. Două doamne aflate la o vârstă vegetală cântau fals, pe scaunele din spate, очи черные, cu ochii ieșiți din orbite și atârnând imperial, negri, însângerați, pe lângă trupurile frenetice.

– Ah, iubesc muzica rusă!, exclamă Victor, lăsând să-i scape din mâini nouă butoaie cu vin din care toți pasagerii abia apucară să guste. Luați puțin, e vinul Domnului. E vinul Domnului Șofer.

– Nu, nu e pardesiul meu, își aduse ea aminte, privind pe materialul fin piciorul Turnului Eiffel fracturat chiar la jumătatea tibiei. Nu, chiar nu e, și aș mai vrea să vă spun că nu fac niciodată dragoste pe covor. Mi se pare grotesc. Îmi lipsește o perie de plastic și un lighean cu oțet, zău.

– Da, perfect de acord, răspunse el, milităria ar trebui clar desființată. Din chipiuri ar trebui să facem moriști, iar din uniforme corturi pentru nudiști. În plus, mereu mi-a plăcut cum a sunat cuvântul Ucraina. Are ceva brutal, animalic. Falic. Mă bucur, într-un fel, că nu v-ați pătat pardesiul în Kiev, zise și-i zâmbi, însă zâmbetul se lovi de un călător distrat care apucă să-i spună, înainte de a coborî, “mulțumesc, o să vă caut”.

– Dar chiar nu e al meu, șuieră un pic iritată Olga. Al meu a fost doar Alexandru cel Mare. Fără cal și fără alte glume, serios. Nu port pardesie, și-i întinse în aceeași clipă o pungă de supermarket deschisă. El se uită îndelung la sânul ei gol care-l privea, la rându-i, cu un singur ochi roz, pocnind de sănătate.

– Vă cred, ce să zic. Dar aș fi jurat…

– Să coborâm, spuse ferm Olga, spărgându-i sufletul cu toporul pielii ei parfumate. Să coborâm de tot.