Orașul e mov. Străzile cafenii, cu asflatul lucios spălat de ploaie, reflectă orbitor soarele puternic de după furtună. Clădirile sunt mute. Un tremur grav, aproape imperceptibil, amenință auzul, dar îl pierzi cu ușurință într-un gând sau în vreo fereastră uitată deschisă de un adolescent neglijent. Sau de un adult imatur. Lucrurile astea se întâmplă. Se întâmplă să crezi că fereastra a fost lăsată în voia întâmplării, iar când colo o femeie în casă a lăsat-o deschisă pe ceas, cât să măture holul și bucătăria. O mână îți răsare deasupra capului, intrându-ți brutal în reverie: închide fereastra. Tremurul grav se trezește din nou. Lucrurile astea se întâmplă.

La fel se întâmplă ca doamna Stevenson să fie cea mai normală dintre doamne. Până la un punct. La cei 76 de ani ai săi, mulți înainte!, nu-și arată deloc vârsta. A îngropat nu mai puțin de patru soți. Bieții de ei, îi place să glumească atunci când apucă să-ți povestească. Poftiți, am tot timpul din lume, te îmbie doamna Stevenson. La vârsta dumneaei, invitația parcă sună din partea bătrânei tale mame sau a unei calde bunici. Da, mi-ar prinde bine un ceai. Sau ce-oți găsi prin casă. Se întâmplă ca doamna Stevenson să fie deținătoarea unui secret. Nu unul pe care-l ascunde în suflet, în vreun sertar sau în podul în care, sincer, n-am fost niciodată de când stau în casa asta.

Arunc un ochi pe fereastră. Orașul s-a mai înnegrit. Movul s-a transformat în cenușiu. Parcă și tremurul îndepărtat a devenit o vibrație prezentă, apăsătoare. Strada pe care stăm, eu și doamna Stevenson, e la periferia orașului. Rar trec mașini pe aici, zic cu voce tare. Da, spuse doamna Stevenson, fără să pară că mă ascultă. Da, rar. Veniți, îmi spune, și aproape că-mi poruncește cu ochii ei cenușii ca orașul ăsta să mă ridic din fotoliu. Da, zic, și icnesc înainte de a-mi lua avânt să evadez din fotoliul care mă capturase.

Ultima oară când o vizitasem pe doamna Stevenson îi adusesem un colet pe care poștașul nu a vrut să-l lase în fața ușii, negăsind pe nimeni la adresă. Avem instrucțiuni clare când e cu “Personal!” pe el, îmi explică poștașul, deși se citea limpede bucuria pe chipul lui că scapă de încă un drum. Unde semnez?, întreb. Îmi scapă un “futu-vă-n gură” iritat din cauza muștelor. Poștașul îmi zâmbește, semn că împărtășim aceeași pasiune: ucigași de tachinidae. Iau pachetul, închid ușa. Nu tare: urăsc ușile trântite. Asta i-am spus doamnei Stevenson acum patru ani și imediat a decis să-mi închirieze camera de la parter pe care, dacă era să te iei după venerabila doamnă, “nu merită nimeni să o ocupe”.

Trase aer în piept atât de adânc încât inspirația semănă cu un nechezat. Aici sunt. Până să aprindă lumina în camera în care nu mai fusesem niciodată, mă pleznii pe ceafă, acolo unde simții gâdilatul unei muște. În cameră era un miros greu, dulceag, de fructe exotice putrezite. Jaluzele lăsate lăsau totuși câteva firicele de lumină să intre, dar lumina părea să se oprească pe perdele, desenând șerpi gălbui în jurul căruia dansau fire de praf. Nu puteai să-ți dai seama cât de mare era camera. Nu mai fusesem acolo. După ecoul pașilor și al vocilor noastre părea destul de spațioasă. Vă rog din suflet să nu spuneți nimanui, da?, aproape că mă imploră doamna Stevenson. Desigur, doamnă, stați liniștită, pregătit să văd un tablou sau un scrin plin cu scrisori, sau fotoliul bunicului ei, sau, cel mult, un pian dezacordat și plin de praf la care învățase să cânte. Doza de dramă din viața mea nu cunoscuse limite care să depășească asemenea episoade. Va rog, da?, și aprinse o veioză.

În mijlocul camerei, patru forme perfect egale, patru paralelipipede de lemn, toate patru atât de negre încât părea că se adunase în ele tot întunericul din cameră.

N-a fost nevoie să mă apropii ca să îmi dau seama ce era pe cele patru mese.

I-am iubit pe toți, zise doamna Stevenson, iar în vocea ei era atâta durere, încât părea că e prima mărturisire adevărată pe care o face. Și eu stăteam acolo, un preot mut, slujitorul unui dumnezeu urban, anonim, un stăpân al dramelor minuscule, de sufragerie, dar care pot umple universuri întregi prin frumusețea lor tulburătoare, întrebându-mă dacă nu mi-am uitat cumva ochelarii la birou.

Orașul se cufundase în întuneric. Șerpii de pe perdelele doamnei Stevenson au dispărut.

Se întâmplă ca o femeie să lase o fereastră deschisă și tu să dai vina pe un adolescent distrat. Pe frigul ăsta.

Într-un fel, sunt bucuros că în sfârșit știu de unde sunt atâtea muște în casa asta.

foto ©Rareș Petrișor