După un examen pulmonar complet inutil, orașul a început să muște din noi. În fiecare zi i se întărește dantura, ca unui câine: te mușcă mai întâi cu blândețe, dinții albi au vârfuri rotunde, moi. Boabe de orez. Apoi se ascut, se întăresc. Sunt semnele fiarei ce va fi. Orașului i-au crescut dinți de patru până la douăzecișipatru de etaje. Scuipă spre mine cu saliva lui de tramvaie și mașini prăfuite, resturile metalice de la micul dejun pe care îl ia dimineață de dimineață pe autostrăzi, prin suburbii, cartiere care moțăie sub haine reci de brumă și visuri sleite.

Orașul mușcă din mine cu dinții lui cariați în care fiecare încearcă să-și sape cavitatea lui ca o bacterie, ca o familie tartrară – sună un vecin: domnule, dumneata inventezi cuvinte chiar așa, după bunul plac? du-te mă-n mă-ta, zic, și-i trântesc ușa-n nas, credeam că e poștașul care-mi aduce dimineață de dimineață suc gastric la kil și periuțe ultramoderne (uneori chiar postmoderne, date pe sub mână), numai bune pentru metehnele mele – fiecare încearcă să încălzească mica lui carie cu un covor de culoare moale. Cu niște fotografii din concedii. Poate chiar câteva tablouri. Perdelele care închid bacteriile pansive, le izolează de celelalte universuri care le-ar putea afecta scurta existență în gura orașului. Cu costurile astea la-ntreținere, nici măcar o plantă nu mai poți crește.

M-am mutat din dinte în dinte în orașul ăsta. Mi-am făcut un borș. O pâine caldă. Orașul mușcă, dar trebuie să fii pregătit. Să mergi la sală, să ai haine curate, să faci duș în baia dinapoia cariei în care locuiești. Printre dinții orașului înoată un lac de nicotină. Îmi ajunge aproape până la genunchi. Dinții, între patru și douăzeci și patru de etaje, nu sunt diferențiați între fumători și ne. Locuiesc într-o carie, cu vedere la scrumieră.

Am primit o vedere dintr-un oraș străin. Ce m-am bucurat!

Uneori, peste cavități se lasă obloane. Oamenii, colegii mei de dinte, ascultă muzică, fac dragoste, plâng. Suferă. Mor. Adorm. Mi-ai turnat un pahar de vin și m-ai rugat să cumpăr un aspirator nou. În aspiratorul ăsta trăiesc milioane de bacterii. Ca noi, mă gândesc. Aspiratorul mușcă din ele cu rotorul metalic. Orașul mușcă și, atunci când o face, trebuie să fii pregătit. Miroase a pâine caldă, a sex, a câteva acorduri din Björk. Televizoarele merg fără rost; nu înțelegem nimic din ceea ce ni se întâmplă.

Cumpăr zece timbre. Poate voi scrie niște scrisori. N-am cui. Le-arunc în carie și aștept. Pe sub fereastră trec două femei plângându-se cu voce tare despre greutățile vieții. Orașul o lovește pe una dintre ele cu o flegmă metalică: o dubă gri, cu număr de Teleorman. Omul coboară. Se strânge lumea. Bacteriile sunt curioase. Se autoreproduc. O vorbă, un cuvât, o bârfă. Un compliment. O carie cu o bacterie în plus.

Trăiesc într-un dinte cu opt etaje. Dimineața, orașul are halena unui animal hăituit, deși nu poți vedea alte animale pe o rază de câțiva kilometri. Orașul se hăituiește pe el însuși. Se sugrumă, strângându-ne în buchete mici, în grupuri de bacterii autoreplicante cu nimic mai bun de făcut în viață decât o bere, un meci, o rochie, un botez, un raft de cărți, un sac de glorie și un steag alb înfipt în mijlocul Parisului, ca un rest de șervețel în cur. Pace.

De la patru se aude muzică populară. Eu îmi pun un vinil cu Depeche Mode, ca să par interesant. Dacă o să mor mâine, nu-mi pare rău, îmi zic, am ascultat Depeche pe vinil și am mâncat măcriș primăvara. Orașul mușcă din mine cu înghițuri mici. Sughiță. Mâine joc la loto, îmi spun, și arunc cămașa murdară spre coșul de rufe, ratându-l. Zâmbesc, puțin trist. Ți-am spus, n-o să te iubesc niciodată.

Afară e plăcut. Miroase a metal proaspăt, de primăvară. A ghiocei de plastic gri. A romanțe superficiale și inutile într-o lume autoreplicantă. A bioxid de carbon care lasă amprente delicate prin păduri. Îmi contemplu nemulțumit un rid de expresie.

Orașul e aici. Trăiește. Mușcă.

Dinții mei, boabe de orez. Orezul, pe cartelă.