un gând mort splendid până-n adâncul coastelor știrbite de o daltă mânuită neglijent îmi urcă etajele vieții superbă priveliște zice gândul vii cu vii morții cu morții zice un mort din familie și ma întoarce pe partea celalaltă ca pe o filă dintr-o carte necunoscută sau cel puțin nu una pe care s-o fi văzut la noi în bibliotecă acolo unde înviau toate gândurile la cel mai fin sfârâit al sângelui în tămâie acolo unde mă spovedeau zâmbetele mamei și unde ieșeau armate din covor apărate de ștergare de bucătărie marcate cu monograme brodate fiecare soldat cu literele lui soldații urcau încet în regimente ordonați apăsându-mă cu ceva mai ușor decât aerul apăsându-mă cu frumusețea lor

ce minunat spune gândul mort

mă scufund în mlaștina fotoliului și mă las urcat prin ușa întredeschisă trece un atobuz din care-mi zâmbește o femeie palidă fericită dar deja moartă ar vrea să-mi povestească multe dar îmi aude gândul cotrobăind prin buzunare căutând un briceag roșu cu lamă furculiță și scobitoare și întoarce brusc capul ca să n-o mai pot vedea dar pot să-i miros buzele a sânge prăjit pot să-i gândesc rotunjimea pieptului învelit într-un ștergar cu monogramă călcat în picioare de mii de soldați putem sta toți trei aici în fotoliul ăsta ea eu și gândul meu mort  dar femeia nu mai întoarce capul spre mine mi-e teamă că-ți sunt urâtă rostește dar n-a vorbit ea au vorbit buzele ei întinse pe covor printre care ieșeau mii de soldați urcând încet prin cameră luminându-mi viața din acea clipă cu niște arme moarte încărcate până la refuz cu tot felul de tristeți și boli incurabile dureri răni plecări de acasă ca și cum ar fi venit la dispensar nu în biblioteca noastră din buzunar îmi cade un briceag roșu nu face niciun zgomot sau poate că deja nu mai aud dar pe femeie o văd îi văd ceafa cârlionțată pot fi aproape sigur că e pufoasă din moment ce miroase a pădure de fag

ce pufoasă e strigă gândul mort

fotoliul m-a acoperit de mult nu mai respir sângele îmi miroase tot mai rău a brad proaspăt și a negru dar încă pot să o mai văd pe femeia din autobuz încercând să-l convingă pe șofer să plece prin ușa întredeschisă acum cât mai e timp zice femeia nu o aud dar știu că asta a zis ce altceva ar fi putut zice

gândul mă urcă îi simt coastele pe obraji câteva așchii îmi sfredelesc buza și sângele începe să-mi curgă puțin câte puțin în fotoliu dezamăgind mii de soldați care se așteptau să mai stăm un pic împreună să brodăm niște monograme să săpăm câteva gropi și să cioplim câteva cruci cu briceagul meu roșu să citim o carte bună să mirosim ceafa femeii din autobuz și să încercăm să ne obișnuim cu mirosul de brad și negru cât mai avem timp

foto ©Rareș Petrișor