terminasem facultatea de cafea nu am avut note foarte bune am făcut parte din categoria studenților care au vocație poate și talent dar sunt peste măsură de leneși și nu vor ajunge experți eu mi-am dorit să ajung cafegiu cu valențe de cafelist profesionist adică dacă sunt invitat la o friptură să nu mă fac de râs că am făcut o facultate degeaba am studii, domnule vedeam deja replica de la sfârșitul primei bucăți de carne și începutul primei înghițituri de cafea

am scris chiar și un mic tratat despre cafea l-am început într-o dimineață numaiștiucând și l-am terminat chiar acum am muncit mult la el cel puțin două înghițituri în fiecare dimineață

1. Pregătitul

Pentru cafea trebuie să te pregătești încă din timpul somnului. De cele mai multe ori eu adorm cu gândul deosebit de intens spre cafeaua de dimineața. Gura mi se face pungă ca unui alcoolic; în pungă găsești uneori niște cuvinte de complezență, un disc vechi cu Lampa lui Aladin, o răceală care mi-a trecut foarte greu, un telefon care sună-n noapte, dar care nu e cel pe care-l așteptai (e altcineva). Aceste lucruri din punga care devine tot mai acră da-i a ta le putem aduna sub umbrela (sau acoperișul, învelișul, ca sinonime în sens larg) a ceea ce am putea numi fără să greșim viața de complezență. Să o numim Complesența.

Mă pregătesc de cafea încă de cu noaptea, stau ore întregi de vorbă cu Complesența. Intrăm împreună-n vis, mă sărută tandru pe umăr, eu îi strivesc capul de un perete de libelule sălbatice, ei i se scurg picioarele în mușuroaie de furnici, în galerii de cârtițe, în canale, ajunge în mijlocul pământului, începe să sfârâie și apoi să fluiere ca un ibric. Știe că îmi place cafeaua la ibric, scroafa dracului.

În vis, salivez după cafeaua de dimineață. Vă recomand să faceți la fel. Visele devin mai plăcute, mai intense, mai catifelate. Când eram mai tânăr, îmi făceam cămăși din vise. Mai am și-acuma una, dar e pătată cu ce credeți? Cafea, desigur. Nu mai pot ieși cu ea-n lume. Nu mai pot ieși-n lume, de altfel. În vis, saliva nu e salivă. Saliva este o grădină semiorizontală în care toți strămoșii mei nu mai mor de foame. Se tupilesc printre firele scunde și perfect tăiate, englezește, ale gazonului, astfel încât rușii nu-i mai văd și nu-i mai duc în Siberia. Sapă găuri de cârtiță în pământul salivar și scapă și de hitleriști și de hortiști. Apoi și de comuniști. Apoi scapă și de ei înșiși, pentru că sunt bătrâni și nu mai au ce trăi.

În vis, femeile beau cafea și fac dragoste cu mine. De ce.

În vis, mama e tânără și-l privește cu drag pe tata. Tata are o lacrimă cafenie-n colțul gurii. Nu o șterge. O soarbe. Se trezește. Cere o țuică. Mama îi toarnă o ceașcă uriașă de cafea. Tata exclamă: doamne dumnezeule, ce tare e țuica asta, e de Zalău sau de Ozun? Mama zâmbește și-l privește blajin: n-are de unde să știe, bietul de el, că e o simplă cafea turcească. Complesența mă mușcă moale de gât, rupându-mi de sub lobul urechii două boabe proaspăt prăjite. Le ronțăie tacticos, uitându-se la un episod din House.

După ce adorm, se uită la un porn. Complesența a fost mereu o ipocrită. Adorm în somnul meu încă o dată și visez cum mă văd visând. Să recapitulăm: sunt deja la al doilea vis în vis, mă văd întins lângă Complesență care belește ochii cu gust de cafea în gură la o scenă hard, eu dorm neîntors, mama nu mai e tânără deși o visasem așa, tata scuipă în cana cu țuicafea, vecinul mă roagă să-i repare televizorul. La telefon e altcineva.

Mi se face gura pungă. Încă de cu seară.

2. Trezitul

Cerul e bej. Fixez cutele pernei, neclare. O ușoară migrenă îmi bântuie lobii frontali ca un bondar nehotărât care moare, în cele din urmă, doborât de lene și efortul de a se decide. Așa murim toți, zic. Cutele pernei devin mai limpezi. Aerul e maro. Marginile patului sunt maro. Televizorul e maro. Femeia de lângă mine e maro și miroase a transpirație. Nu-mi explic de ce, dar nici nu mă chinui foarte tare să găsesc o explicație. Viața asta e maro și n-are niciun rost, îmi spun. E lichidă, densă, e greu să vezi lumina prin ea. Să o numim Complacenta.

Schimb câteva vorbe cu Complacenta. Mă simt nefiresc de normal deși port încă pe gât mușcătura Complesenței. Tresar la gândul că s-ar putea să fie observată lipsa celor două boabe de sub lobul urechii, dar Complacenta e cam proastă, îmi aduc brusc aminte, și mă relaxez. Datoriile, obligațiile, încep să răsară în grădina conștienței ca niște topoare. Nu toporași. Niște saci grei cu cafea pe care trebuie să-i car cu cârca din oraș în oraș. Din viață în viață. Descarc containere întregi în fiecare dimineață.

Complacenta se așază în capul oaselor pe marginea patului. Din sânii ei țâșnesc niște fluturi maro care încep să deseneze portretul lui Audrey Hepburn lângă icoana sfântului Gheorghe. Ieri au desenat-o pe Liz Taylor, un portret în cărbune de cafea, o scenă din viața ei postumă. De sub pat se aude un zgomot infernal. Complacenta ține un sertar cu toți amanții ei, vii sau morți. Găsești tot ce vrei, de la cel mai sofisticat coșmar până la cea mai delicată insomnie. Comandă o tristețe. Un succes de casă. O mașină bună. Din plexurile amanților țâșnește o iguană splendidă. Iguanele nu țâșnesc, veți spune, sunt încete, sunt inerte, aproape moarte.

Iguanele sunt ca o dimineață. Sunt complacente.

3. Băutul

Ochii sunt revolvere. Încarcați cu suficiente cartușe, ochii le ucid pe loc pe Complacenta și Complesența. Prima fierbe liniștită în ibric. A doua așteaptă în cutia de lemn să fie tranșată cu lingurița și risipită în apa fiartă. Moare în fiecare dimineață și o arunc în ibric cu tandrețe, ca și cum i-aș risipi cenușa în ocean.

Mușchii se destind. Apa fluiera în ibric. Gresia e rece și îmi face tălpile să țopăie. Peste noapte mi-au mai crescut unsprezece plămâni. Cafeaua mi-i umple pe toți. Sunt un container de cafea. Sunt o planetă de cafea. O galaxie de cafea. Mă pierd iarăși în vis. Creierul consumă 20% din toate caloriile ingerate. În plus, consumăm mai mult când visăm, nu când gândim.

Asistenta se apropie cu pași legănați. Îi e silă, după aproape douzecișicinci de ani de mângâiat idioți pe cap, da-mi zâmbește și mă roagă să întind brațul. Strângeți pumnul, vă rog, mulțumesc, zice.

Din ibric țâșnește o iguană. Nu spune nimic, deși poate v-ați fi așteptat să născocesc ceva pe subiectul ăsta. Iguanele nu vorbesc. Țâșnesc, dar și asta foarte rar. Aud apa curgând la duș. Cine-o fi, mă-ntreb. Altcineva, cu siguranță. Cafeaua urcă încet printre fâșiile puternic vascularizate ale mușchilor brațului. Îmi amorțește umărul. Apoi amorțesc de tot. Să recapitulăm: este al doilea vis în vis, deși m-am trezit. Consum deja peste 20% din calorii.

Acul întâmpină o mică rezistență, face pielea să pârâie insesizabil, apoi vârful mânuit cu îndemânare de asistentă caută drumul cel mai scurt către venă. Complafea, 250 mililitri, îmi spune zâmbind asistenta. După douzecișicinci de ani de gărzi, scandaluri, morți, copii neascultători, un soț bețiv și un medic șef de secție curvar.

Iau o carte și o răsfoiesc, așteptând visul în care aștept. Femeile fac dragoste cu mine. Și bărbații. Complesența, Complacenta și Complafeaua joacă un șeptic. Primesc o scrisoare din Etiopia. E de la tatăl meu, foarte tânăr, încă nici nu avea barbă. Îmi scrie că e bine, plantația e în floare, și că va alerga la maraton sub numele de scenă Yussuf. Răssuflu ușurat.

E deja târziu. Complacenta a avut un șeptar în plus la ultima mână și a câștigat.

Un fluture maro desenează pe perete portretul unui prieten. Bună dimineața, zic. Fluturele nu spune nimic. E mort. Din burta lui care se usucă instantaneu țâșnește o iguană care continuă să deseneze.

(foto ©Rareș Petrișor, Paris, 2009)