un domn bine, îmbrăcat nici elegant nici sărăcăcios, curat, cu fruntea bine ascunsă sub boruri dar cu privirea la vedere, nici prea înalt, nici prea scund – ce mai, vreau să spun că ar putea fi oricare dintre bărbați (forțând un pic nota, ar putea fi chiar și oricare dintre femei), intră în magazin. scutură nepăsător și absent umbrela, am putea spune că o răsucește smucit, mai debragă, trage aer adânc în piept ca și cum ar vrea să-i confirme și nasul că este în magazinul care trebuie, apoi cercetează toți pereții, toate rafturile, se oprește cu privirea asupra unui tablou (sau poate o copie pe hârtie?) cu o pisică, tabloul e atât de jalnic încât nu-l încearcă nici măcar un surâs dar mai rămâne preț de o clipă cu mintea-n puful mâței, apoi observă liniile parchetului dintr-un lemn îndoielnic, de unde bani pentru parchet de lux zilele astea?, mereu l-au fascinat liniile și desenele în parchet, le urmărește până ajunge la tejghea. dincolo de ea, un vânzător. nici înalt, nici scund. undeva între două vârste. ce mai, ar putea fi orice vânzător. imaginați-vă unul la întâmplare (ultimul e cel mai ușor de imaginat). de parcă abia acum realiza de ce venise, face fix șapte pași și jumătate până la tejghea.

– bună ziua.

– bună ziua!

– aș dori, dacă se poate, câteva borcane de stare.

– și, cam ce stări ați dori?, rânjește vânzătorul.

– păi, două trei de ebrietate, una de melancolie, știți, n-am mai cumpărat de ceva vreme (moment în care își dă seama că e stupid pentru că nu trebuie să se justifice în fața unui vânzător)…

– așa, și altceva?, întreabă vânzătorul frecându-și politicos mâinile.

– un borcan cu stare perplexă, patru?, da, patru cu stare de anxietate, unul cu stare lichidă și… cam atât. incertitudine am luat săptămâna trecută.

– …

– a, era să uit, borcane cu stare de orice se mai găsesc? mă iertați că-mi permit, știu că e embargo…

(vânzătorul fuge în spate; se aud zgomote metalice suspecte. ar putea fi piedica unui pistol…)