când îi privești în ochi înțelegi imediat că pot simți cea mai subtilă prezență a tandreții: ochii lor sunt umflați, tumefiați de la nopțile de marș forțat, înfiorător, prin tot felul de tranșee săpate uneori cu mâinile goale, mușcate cu dinții, păi nu asta facem, domnule, nu săpăm tranșee în ceilalți, nu desenăm linii de front?, păi ce facem aici, ne jucăm?, ochii lor sunt acoperiți de lanuri întregi de capilare circulate de sânge albăstrui capabile să capteze urme de lumină în cel mai crunt întuneric, ochii lor tumefiați, uriași, care sunt, în mod evident, mult prea mari pentru orbitele natale, ar scăpa de ochii lor oricând, dar uită de damnare și sapă tranșee, fiecare pumn de pământ din față e o lopată aruncată peste ce-au lăsat în spate, trupuri deșirate, stomacuri golite de fluturi, de larvele dinaintea fluturilor, de dureri, fiecare mușcătură e un zâmbet de prădător către scheletele amintirilor, păi ce sunt amintirile, domnule?, sunt mușcături letale, sunt vietăți lăsate în spate, noi, domnule, nu le-am mai putut duce, ne-a părăsit forța, am fost triști un timp, apoi am văzut documentare cu amintirile noastre care își regăsesc locul firesc în alte războaie, cad răpuse în alte tranșee, și închidem televizorul ca și cum am șterge praful de pe birou sau am mușca dintr-un bob de strugure, nimic extraordinar deci, trecutul nu ne mai poate da vești interesante, și cam câți struguri mâncați, domnule?, înțelegi imediat ce-i privești în ochi că sunt vânători de tandrețe, că te pândesc ascunși în cearcănele lor, că te pot răpune cu un singur cuvânt pe care îl aștepți de mult, păi ce cuvânt ar putea fi ăsta, domnule?, nu știu, să le luăm prin eliminare, nu te baza nici pe ce simți, nici pe intuiție, războiul e crunt, nu e loc și timp pentru emoții, îi privești în ochii lor gigantici care te strivesc, îți taie răsuflarea, capilarele lor albăstrui sunt atât de umflate încât știi că le-ai putea simți cu buricele degetelor dacă le-ai putea atinge ochii, de fiecare dată când vrei s-o faci te strânge uniforma, te împiedici de patul puștii, simți baioneta rece în palme, și nu am vrea s-o simțim în noi, nu, domnule?, și soldații ăștia mărșăluiesc zi și noapte, i-am putea vedea ca pe niște eroi, dar ei sunt animale de pradă, pot adulmeca tandrețea de la o poștă, poate chiar de la fronturi întregi distanță, păi chiar așa, domnule?, da, chiar așa, vin spre noi cu aceeași teribilă poftă, ne roagă seara să le trecem cu degetele prin blană, doar doar ne-or simți urma de tandrețe și, dac-o simt, vai ș-amar de cel care-o arată, domnule!, ochii lor tumefiați de la miile de ore de marș forțat îi împing mereu înainte, sau îi trag, dacă ne așezăm de partea asta a poveștii, acolo unde ne-ar plăcea să fim vânați fie și numai pentru o minciună despre tandrețe pe care o scriem cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână săpăm tranșee, mușcăm cu dinții din viața altora

iar ochii noștri sunt din ce în ce mai umflați