m-am întins lat, cât sunt eu de lat (cât poate fi un om de lat?), cuprinzând perfect spațiul dintre două trotuare parcă special construite pentru mine-lat, așa, ca un drum, cu praf, cu piatră cubică, bitum, poleială, paiete, mărgele, firicele de șofran, dar aici ne lovim de un vid al logicii, tocmai pentru că eu am inventat drumul în care eu însumi mă potrivesc, ceea ce îseamnă că mă potrivesc perfect și cu mica însemnare care urmează, desigur.

vine o vreme când nu mai poți satisface cititorul pretențios: el își dorește trotuare custom made sau cel mult produse împreună, pe cititor nu poți să-l duci cu textul

și m-am întins cât poate fi un om de lat în mijlocul drumului, în stânga stăteau cuminți oamenii cărora le-am făcut rău, în dreapta cei cărora nu le-am făcut nimic.

cei cărora le-am făcut bine au dispărut.

cei cărora le-am făcut rău au început să scoată niște zgomote asurzitoare însoțite de niște bolboroseli, astfel încât oamenii cărora nu le-am făcut nimic au început în scurt timp să se simtă rău și au trecut și ei pe trotuarul din stânga.

unul câte unul.

pe trotuarul rămas liber s-a așezat un fel de pasăre: nu avea ochi, nu avea cioc, un cap ca un deget mare (opozabilul, policele, pentru cititorii mei pretențioși), dar atât de mare încât abia îi purta greutatea, aripile i se deformaseră, mușchii i se atrofiaseră, era sclava capului fără ochi, și noi toți, eu și cei cărora le făcusem rău plus cei cărora tocmai am început să le fac rău, priveam cum săraca pasăre încearcă să-și dea seama pe ce parte a drumului e.

de parcă ar conta, i-am spus, și am dat s-o mângâi.

s-a ferit.

vezi?

nu, mi-a spus.

pe unde vorbești?

nu știu.

departe, undeva pe la kilometrul 11, se întrezăreau oamenii pe care nu i-am cunoscut, îmbrăcați în cămăși cu zale, cu întărituri în dreptul urechilor, pregătiți de războiul cu instrumentele care scot zgomote asurzitoare, un grup firav, majoritatea bărbați între două vârste (a doua și a treia), cu frunți semețe și pas hotărât.

la kilometrul 8 și-au scos portocale din buzunare și au început să le decojească. până la kilometrul 6 nu mai aveau nimic de mâncare.

flămând, anxios, măcinat de teamă până-n măduva drumului (linia albă punctată care delimitează sensurile de mers), îi aștept și acum.

foto ©Rareș Petrișor