un spațiu tainic în care eu sunt dumnezeu vameș stăpân mascul alfa judecător faptă și răsplată spațiul acela pe care nu l-aș fi putut respira în nicio viață dar care părea că mă strânge retezându-mi cu tăblia patului îmbrăcată într-un poliester verde toate visele mai lungi de 195 cm. strivindu-mi cu masa extensibilă toate poveștile mai înalte de 140 cm. lipit cu pieptul vieții de obloane deslușind lumina din curte de peste curte de peste oraș de peste munți culcându-mă cu toate femeile care purtau decolteu (semn clar pentru mine pe vremea aceea că vor să se culce cu mine) totul fără niciun efort fără niciun fel de teatru fără niciun cuvânt schimbat două sarmale din sex învelite în frunzele transparente ale visurilor mele comode foarte la îndemână omniprezente întrerupte de foșnetul bunicii care-și freca pulpele una de cealaltă pe sub rochia de bumbac când urca scările spre camera mea și m-am agățat de cămașa unui vis mai vechi întinsă pe sârmele din oțel răsucit din pod luată de vânt dusă în mereu și mereu alte orașe așezată cuminte pe marginile paturilor unor alte taine cu vise un pic mai lungi sau mai scurte poate în camere în care nu e nici măcar o masă pe care să-mi vărs amarul o fereastră fără obloane prin care nu se mai văd munții și când cred aproape mereu că sunt pierdut de undeva din spațiul acela tainic se aude un foșnet de coapse neliniștite și zâmbesc pentru că nu trebuie să mai întorc capul e sunetul care mă mână mai departe coapsele care se strâng și se lasă pentru mine care aleargă și dorm care refuză și nasc care sângerează și mă înghit lacome cămășii i-a mai căzut un nasture gulerul îi e cam ros și pare tot mai firavă dar se umflă mereu cu aceeași putere în jurul umerilor și plec iar și iar și oricât ar fi de liniște mereu se vor auzi două coapse foșnind

foto © Rareș Petrișor