ce frumoase erau nopțile în care ne îmbrăcam frigul în transpirație îmi cereai încă o lingură de dulceață de gutui nu a venit încă vremea îți spuneam și încercam să închid vara mai devreme să nu te las flămândă cu pielea fluturându-ți în vânt și întuneric abia simțindu-te deslușindu-te doar prin întrebări doar prin ecoul unui gând care se lovea de pereții mușchilor tăi și se întorcea muribund sleit de încercări zadarnice

ce frumoase erau zilele în care atingeam fundul mărilor cu palmele părea că oprim pământul să curgă în oceane îmi cereai încă o mușcătură de pâine neagră stăteam pe fundul mării și ne beam cafelele în cănile ciobite și triste de pe etajerele mobilei de bucătărie a unor pești sabie mai pune-mi o gură nu mai avem îți spuneam și încercam să închid oceanul mai repede să nu te las să mori de sete tocmai pe fundul mării chiar dacă erai atât de frumoasă cu un clește delicat de crustaceu străpungându-ți sfârcul și părul luminos atrăgând creaturi fotodependente

ce frumoase erau amiezile în care împărțeam aceeași linguriță de gem și ne uitam la desene animate obișnuiai să bei șampanie din tenisul meu drept și te întorceai mereu alta de la baie cum te cheamă? te-am întrebat nici azi nu știu ce mi-ai răspuns dar ți-am dat imediat un nume nu puteam să te las să intri în camera noastră ca o străină și ne gândeam – în fiecare zi la ora 4 –  ce proști sunt oamenii care-și încarcă valizele cu sânge carne și lucruri crezând că pot coborî într-o gară în care moartea n-a ajuns încă îmi cereai încă o felie de pepene am uitat cum arată pepenele îți spuneam și-mi lăsam cuvintele libere să se lovească de tine doar ca să le văd murind înaintea mea

ce frumoasă era viața care se năștea chiar acolo între coapsele noastre

foto ©Rareș Petrișor