de fiecare dată când îi ating antebrațul degetele mele îi lasă o dâră neverosimilă roșiatică ușor irizată de niște vase de sânge fine proaspăt sparte ca și cum n-aș fi atins-o ci aș fi strâns-o cu putere minute în șir timp în care ea s-ar fi smucit cu toată puterea ei încercând să scape de fiecare dată când o privesc ochiul drept în special i se învinețește de parcă n-aș fi privit-o ci i-aș fi strivit orbita cu arcada mea apăsată peste sfera umedă alunecoasă caldă ca un nou-născut

de fiecare dată când îmi strivește timpanul cu o șoaptă încep să-i cânt un cântec simplu încep să o mângâi încet ca și cum mi-aș plimba pielea de ceață peste o pădure din Norvegia miercuri dimineața înainte ca frigul din părul ei să-și spună ultimul cuvânt o mângâi peste toate întrebările așezate cu grijă în vârful copacilor hrănite cu guri sporadice de abur rece de fiecare dată când îmi sparge arcada cu privirea din ochiul drept încerc să-mi ascund rănile de pe antebrațe crezând că un antebraț curat mă poate salva că ar putea fi moneda mea de schimb acolo în lumea tăcerilor violente în care domnesc sufletele cu țesuturi tari cu pumni căliți în pauze anterioare cu soldați bolnavi care privesc totul de pe marginea patului cu frunți scăldate în sudoare mirosind a neputință și tutun lumea în care știi din prima clipă de tăcere dacă pierzi sau câștigi

și mă uit la brațele mele și-a făcut atât de bine treaba încât trebuie să-i mai cânt ceva din gură îmi iese o bucată de metal ar putea fi o rază de soare răcită de atâta tăcere nici până azi nu știm din ce e făcut soarele

poate un cântec simplu despre o pădure din Norvegia*

*nici până azi nu știm din ce sunt făcute pădurile din Norvegia

foto ©Rareș Petrișor